RECENZIE – Băiatul cu pijamale în dungi

     Probabil toată lumea a auzit de această carte, nu? Sau măcar de film. Pusesem de mult ochii pe ea însă abia acum am ajuns să o citesc. Relativ târziu față de momentul în care a luat naștere dorința de lectură.. Totuși, așteptarea a meritat. A meritat din plin. A fost o carte absolut minunată, o carte care, precum altele, are acțiunea plasată în perioada Celui De-Al Doilea Război Mondial. Ei bine, această carte e totuși diferită față de multele romane care au acțiunea în aceeași perioadă de timp. Este o carte prin intermediul căreia vedem războiul prin ochii unui copil. Mai exact, prin ochii lui Bruno.

1031211-0

     Bruno este un băiețel de doar 9 anișori care e nevoit să se mute alături de părinții și sora lui la ”Out-With” (corect spus Auschwitz). Lucrul aceasta este datorat faptului că tatăl său fusese avansat la rangul de Comandat astfel că era acum responsabil de lagărul de exterminare. Casa în care locuiau ei era singura din zonă iar Bruno nu avea cu cine să se joace (sora lui fiind pentru el ”Un caz fără speranță”). Inițial dorind să se întoarcă la Berlin, acesta își schimba opinia când, în urma desfășurării unei explorări a zonei, îl întâlnește pe Shmuel, care se afla de partea cealaltă a gardului ce despărțea evreii de zona în care se afla casa lui Bruno. Se împrietenește cu băiețelul și ajunge să-l viziteze zilnic, discutând des despre lucrurile ce li s-au întâmplat până în acel punct al vieții. Sfârșitul cărții este devastator din orice punct de vedere. Bazându-se foarte mult pe ultima întâlnire dintre cei doi, înainte ca Bruno să se mute înapoi la Berlin.

     Este un roman extraordinar din mai multe puncte de vedere. Construcția personajelor este foarte bine realizată, astfel că avem foarte multe personaje extrem de diferite și care reprezintă, într-un mod foarte realistic, adevăratele întâmplări și persoane din istoria nazistă. Această parte a istoriei ne este totuși prezentată din punctul de vedere al unui copil. Observăm deci că lucrurile sunt mult mai simple decât adulții le fac (întotdeauna) să pară. Vedem adevărata prietenie ce se leagă între cei doi, chiar dacă tot timpul aceștia sunt despărțiți de un zid de sârmă ghimbată.

     Chiar fiu de nazist, Bruno dă dovadă de foarte multă umanitate. Chiar și Shmuel ajunge să se întrebe uneori cum poate acest băiețel bun și sufletist să fie fiul comandatului lagărului. Astfel ni se arată faptul că nimeni nu se naște rău, nimeni nu se naște rasist și că împrejurările cu care ne confruntăm în viață sunt cele care ne modelează și ne transformă în oamenii care suntem deja.

     Finalul a fost emoționant, de un impact puternic, care a fost ca un subliniere a adevăratei prietenii și care s-a dovedit a fi mai puternică decât orice problemă rasială, decât chiar și războiul în sine, fiind un act de curaj, în principal.

     ”Băiatul cu pijamale în dungi” este o carte extraordinară, cu un adevărat impact și cu un mesaj puternic care ajunge să înduioșeze și să impresioneze prin construcția textului, prin viziunea despre viață a lui Bruno și prin toate acțiunile micului băiețel care trăiește și sfidează întreaga răutate și întreaga problemă rasială, și nu numai. Este o carte din care se pot învăța multe, o carte care evidențiază realitățile războiului și modul în care oamenii erau tratați. O carte care se bazează atât pe istorie dar care subliniază și păstrează și sentimentele umane. O adeăvarată lecție de viață pe care v-o recomand cu multă căldură! 🙂

Anunțuri

RECENZIE – Cele treisprezece motive

     Am auzit atât de multe lucruri despre cartea asta și despre serialul ce a fost realizat ulterior, că eram super încântată să o citesc. Era atât de apreciată încât am crezut că urma să fie un fel de ”Înainte să te cunosc” pentru mine. Dar n-a fost, din păcate. A fost o surpriză mai neplăcută decât chiar și alte cărți comerciale pe care am ajuns să le citesc.

cele-treisprezece-motive_1_fullsize

    Avem două personaje principale – Hannah Baker și Clay Jensen. Hannah lasă 7 casete, fiecare având 2 fețe. Pe fiecare față, e un motiv pentru care aceasta s-a sinucis. Și o persoană, care, evident, e vinovată. Clay e cel care ascultă casetele, adăugând anumite observații pe care le face cu privire la lucrurile pe care fata ajunge să ni le destăinuiască.

     O să-ncep cu faptul că, într-un fel, ideea cărții nu-i chiar atât de rea, în sensul că, așa comercială cum e, te face curios, te face să vrei să știi care sunt celelalte motive pe care încă nu le-ai descoperit. Te face să vrei să știi cine și cum a influențat viața personajului principal feminin. Stilul narativ e totuși foarte ciudat, cel puțin formatul pdf îl face greu de parcurs – în sensul că atunci când Hannah își povestea viața, textul era scris cu italice iar când era vorba de Clay, textul era normal. Formatul pdf l-a făcut cam greu de citit, ceea ce, totuși, e un minus doar din punct de vedere tehnic.

     Deși, dintr-un punct de vedere, cartea îți atrage atenția în special la fenomenul ”bullying”, argumentele utilizate sunt uneori irelevante iar lucrurile prin care trece Hannah sunt lucruri prin care treceau și alți adolescenți. (Nu afirm că acest lucru este valabil în cazul tuturor casetelor, pentru că asta ar fi o minciună, însă în mare parte Hannah dramatizează totul. Absolut totul. Și nu mi se pare ok. Cum afirmase unul dintre personaje: ”Hannah avea nevoie doar de un motiv pentru care să se sinucidă”. Și câteva dintre casete asta reprezentau. Niște lucruri fără sens a căror importanță este foarte mică dar din care totul e transformat într-o dramă majoră.

     Cumva, cartea ajunge să facă din sinucidere un lucru poetic, chiar romantic, lucru ce nu mi se pare absolut deloc normal. Toată problema asta a sinuciderii e tratată într-un mod foarte artificial – Hannah ajunge pe la caseta 5 și brusc mentalitatea ei se schimbă în: ”hai să mă sinucid”. Nu dorește să facă asta așa că merge la psihologul școlii. Acolo scoate câteva cuvinte și se dovedește nemulțumită de ajutorul acestuia, chiar dacă nu-i oferă nici prea multe detalii și nici nu se obosește să comunice prea mult, în final și acesta devenind un motiv pentru care ea ajunge să se sinucidă, deși, atunci când aceasta iese dramatic din cabinetul acestuia, continuă să afirme: ”N-a venit după mine”, ”N-a venit să mă oprească”.

Pentru mine, aceasta a fost o carte plină de dramatism, cu o adolescentă imatură în mijlocul acțiunii și care nu e capabilă să-și rezolve în nici un fel problemele, decât făcând din țânțat armăsar și punându-și capăt vieții. Astfel că, nu am rămas cu nimic în urma lecturii. N-a reprezentat pentru mine decât o mare pierdere de timp și mi-a deschis cumva ochii la literatura care prinde din ce în ce mai bine la public în prezent. Un lucru puțin șocant. Nu recomand deloc. 🙂